Distrugerea cimitirelor evreiești în timpul lui Ion Antonescu

Adrian Cioflâncă

Articol publicat în Realitatea Evreiască, nr. 468-469, 1-31 martie 2016

Sursă foto: Fototeca CSIER

În ziua de 2 martie 2016, la Iași, în cartierul Tătărași, într-o margine a parcului din zona Ciurchi, a fost inaugurat un monument pe care scrie: „Aici a fost înființat primul cimitir evreiesc de pe teritoriul României înainte de 1940”. Ce nu aflăm este modul în care a fost desființat acest cimitir istoric. Răspunsul, pe scurt: samavolnic, de către regimul Antonescu. Informația ar fi trebuit să se găsească înscrisă pe monument.

Holocaustul nu a fost doar o agresiune asupra evreilor ca ființe, ci și asupra memoriei, a patrimoniului și a morților lor. Regimul Antonescu, pe lângă faptul că a declanșat prigoana împotriva evreilor, alăturându-se proiectului genocidar nazist, a făcut tot posibilul pentru ca urmele existenței evreilor pe teritoriul României să fie șterse. Evreilor le-au fost furate averile, casele, bunurile, actele de identitate și proprietate, comunităților le-au fost distruse arhivele, simbolurile le-au fost batjocorite, la fel ca și locurile de veci.

În Ciurchi, în cartierul Tătărași de astăzi, a existat până în 1943 un imens cimitir evreiesc. Menționat documentar din secolul XVII, cimitirul a fost dezafectat în 1880, dar a rămas un reper pentru memoria comunității evreiești din Iași. Acolo erau înmormântați rabinii și personalitățile lumii evreiești din fosta capitală a Moldovei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, evreii din Iași constituiau jumătate din populația orașului, la fel ca și în 1941, când pogromul din iunie-iulie, soldat cu peste zece mii de victime, a schimbat brutal profilul demografic al orașului. În 1943, cimitirul istoric al Comunității a fost ras de pe fața pământului.

Ideea distrugerii cimitirelor evreiești a apărut în perioada guvernării lui Antonescu împreună cu legionarii și a fost pusă în aplicare de Antonescu. În Consiliul de Cabinet din 8 octombrie 1940, generalul Antonescu a prezentat dispariția cimitirelor ca o formă de „progres”. „În primul rând, trebuie să scoatem cimitirele din centrele orașelor. Avem, în plin centrul al Capitalei, cimitirul «Filantropia» și din str. Sevastopol”, spunea Antonescu. Când Horia Sima a făcut observația că nu trebuie să fie lăsată impresia că măsura ar fi îndreptată „împotriva religiei lor”, Antonescu s-a repliat pe o poziție igienistă: „Trebuie să-i pregătim pe o chestiune de igienă” sau „Trebuie discutată chestiunea cu Comunitatea Evreilor, punându-le în vedere că este o chestiune de salubritate”. Șeful guvernului a preconizat o perioadă în care evreii să fie pregătiți pentru această schimbare, urmând că viitorul cimitir să fie plasat la 100 de kilometri de București.

În discursul lui Antonescu, idei legate de modernizare, igienism, urbanism și inginerie socială sunt hibridate în discursul naționalist. Așa cum se vede din stenogramele Consiliului de Miniștri, generalul avea idei rudimentare despre guvernare. Autoritar prin excelență, la origine cu viziuni conservatoare (în care religia, familia, educația, morala, disciplina constituiau fundamentul vieții sociale), apoi derapând spre fascism, expunea un transformism statist și radical, cu un anumit gradualism, dar vag procedural (numea acțiunea sa „reformă revoluționară”, opusă „revoluției de stradă” a legionarilor), și, înainte de orice, subordona toate actele guvernării proiectului naționalist, exclusivist. Proiectul de reorganizare națională pe care îl prefigura înseamna purificare etnică sub toate aspectele. Minoritatea evreiască trebuia îndepărtată nu doar ca prezență fizică, ci și ca urmă materială. Arhivele și vestigiile evreiești, cele care arătau o prezență consistentă evreiască pe teritoriul României încă din perioada medievală – în contrast cu discursul naționalist care îi descria pe evrei ca „străini”, „invadatori”, „oaspeți nepoftiți” etc – au fost o țintă predilectă a regimului Antonescu.

Doar cimitirele evreiești din centrul orașelor erau văzute de Antonescu ca o problemă de „igienă” și „salubritate” care necesită măsuri radicale. Într-o altă discuție de guvern, din 1 aprilie 1941, Antonescu îi dădea dreptate generalului Radu Rosetti, ministrul Instrucțiunii, care observa că cimitirele creștine din țară sunt ținute într-o stare de „o barbarie de nedescris” și dădea drept contraexemplu cimitirul din Upsala care se găsea în centrul orașului și a fost transformat în grădină publică. După ce i-a elogiat și pe japonezi pentru modul admirabil în care au dezvoltat cultul morților și al eroilor, Antonescu a făcut observația că „Românul nostru, după câtăva vreme, uită mormintele părinților săi. Cimitirele și mormintele la noi se găsesc într-o abandonare complectă, și din partea particularilor, și din partea autorității.”

Ceea ce era valabil pentru cimitirele creștine nu era aplicabil și celor evreiești. Locurile de veci părăsite și neîngrijite erau văzute ca semn al lipsei de respect și preocupare pentru trecut, în cazul cimitirelor creștine, iar, în cazul celor evreiești, erau prezentate ca o amenințare la adresa igienei publice și a modernizării urbanistice.

Desființarea cimitirului din str. Sevastopol

În vara anului 1942, în București, a început dezafectarea cu forța a cimitirului din strada Sevastopol, cel mai vechi loc de înhumare a evreilor din capitală. Înființat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cimitirul era închis încă din 1864, iar în 1913 municipalitatea bucureșteană a dispus desființarea acestuia, dar măsura avea să fie pusă în aplicare abia de regimul Ion Antonescu. Ideea amplasării cimitirelor în afara localităților fusese formalizată încă de la 1860, ca urmare a unei reglementări semnate de ministrul de Interne Ion Ghica. Antonescu a instrumentat împotriva evreilor această idee îmbrăcată în haina modernității.

Prima inițiativă a Primăriei Capitalei de expropriere a unor cimitire evreiești din București a avut loc după ședința de guvern din 8 octombrie 1940 pomenită mai sus. Primarul G. I. Vântu i-a convocat pe liderii comunității și le-a comunicat verbal ordinul de evacuare a trei cimitire evreiești: Sevastopol, Filantropia și Bellu. Pe 17 octombrie 1940, președintele Federației Uniunilor de Comunități Evreiești, Wilhelm Filderman, a trimis prompt un memoriu lui Antonescu. „Religia noastră ne interzice a deshuma morții”, scria Filderman. Apoi observa pe bună dreptate: „Sunt în oraș cimitire ale tuturor cultelor, așa că nu înțelegem pe temeiul cărei legi ni se cere să închidem cimitirele noastre, atunci când cele de alături sau din față continuă să funcționeze…”.

Ideea desființării cimitirului din str. Sevastopol a fost reluată în 1942. Primăria Capitalei, condusă de generalul Constantin Florescu, a înștiințat Centrala Evreilor din România, în ziua de 12 martie 1942, că terenul cimitirului va fi expropriat și că mormintele trebuie mutate. Sfatul Rabinic s-a întrunit deîndată, dar a constat că de data aceasta nu mai era nimic de făcut pentru a împiedica distrugerea cimitirului în care era înmormântat Iuliu Barasch, alături de alte personalități ale lumii evreiști și mii de evrei așkenazi și sefarzi. Au fost organizate mai multe comisii pentru a se asigura serviciul religios cuvenit la exhumare și reînhumare, pentru organizarea transportului osemintelor și pentru fotografierea și descifrarea inscripțiilor de pe morminte.

Lucrările de dezafectare a cimitirului au început în iunie 1942, fiind realizate de un detașament de muncă organizat de Secția Reeducării Profesionale din Centrala Evreilor. Centrala a alocat peste un milion de lei operațiunilor de mutare. S-au luat măsuri pentru protejarea mormintelor personalităților și au fost organizate săptămânal solemnități religioase. Osemintele au fost mutate în cimitirele Giurgiului, Filantropia și Bellu. Numeroase monumente de marmură sau piatră au fost jefuite de localnici sau distruse. Lucrările de dezafectare au fost întrerupte de mai multe ori și reduse ca intensitate, astfel că au continuat până în 1944.

Graficianul Lazăr Zin, care a făcut parte din detașamentul de muncă alocat relocării cimitirului, a realizat 53 de desene cu scene din timpul exhumării sau cu reproduceri ale ornamentelor funerare. S-au păstrat și fotografii dramatice ale acestei operațiuni de martelare a memoriei.

Distrugerea cimitirului Ciurchi

În 1943, a venit rândul vechiului cimitir evreiesc din Iași, care trebuie să fi fost pentru autoritățile antonesciene un deranjant memento al prezenței timpurii a evreilor pe teritoriul României. Cimitirul din Ciurchi a făcut obiectul unor cercetări epigrafice și istoriografice încă din secolul XIX, pietrele de mormânt ajutând la aflarea primilor rabini, staroști și personalități evreiești care au marcat viața comunității din Iași. „Societatea Istorică Iuliu Barasch”, imediat după înființare, în 1887, a constituit un grup de lucru pentru explorarea cimitirului, condus de Wilhelm Schwarzfeld, care a publicat o parte din rezultatele cercetărilor în „Anuar pentru israeliți”.

Decizia de distrugere a cimitirului a fost luată ca urmare a discuțiilor dintre mareșalul Ion Antonescu și noul primar al Iașului, Constantin N. Ifrim, un antisemit cu state vechi. Fostul președinte al Comunității Evreiești din Iași de atunci, Avram Hahamu, își aducea aminte că încă de la începutul mandatului, primarul Ifrim s-a concentrat asupra „problemei evreiești”: „De la venirea lui în fruntea Primăriei din Iași a căutat prin diverse rapoarte și audiențe la ex-Mareșalul Antonescu să distrugă tot ce este evreu din Iași, cerând internarea evreilor în ghettouri sau deportarea lor în lagăre, susținând în rapoartele sale că este imposibilă viața creștinilor la Iași, din cauza evreilor. În primele luni de la venirea sa, s-a ocupat numai de problema evreiască.”

Liderii evreilor din Iași au aflat din presă de intenția Primăriei de a desființa cimitirul. Șef-rabinul Alexandru Șafran și Hahamu au trimis imediat memorii prin care solicitau oprirea acestui sacrilegiu.

Într-unul din aceste memorii, se afirma că cimitirul acesta, vechi de cinci secole, care prezenta „o valoare istorică nu numai pentru evrei”, merita caracterul de monument istoric, asemeni cimitirului evreiesc din curtea muzeului Cluny sau cimitirului evreiesc de la Praga, din centrul orașului. Deși neutilizat, cimitirul era privit „cu cea mai adâncă venerație și cucernicie de ritul mosaic, care după sfintele noastre canoane vede în cimitir un obiect sacru și intangibil”. Memoriul mai pomenea problemele logistice, volumul imens de muncă și cheltuielile mari presupuse de mutarea cimitirului.

Ifrim a forțat începerea imediată a lucrărilor de dezafectare, preluând cimitirul prin proces verbal pe 16 iulie și utilizând 200 de premilitari pentru a dărâma zidul cimitirului. El a invocat un ordin verbal direct pe care l-a primit de la mareșalul Ion Antonescu. Ifrim propunea ca pe acest loc să fie așezați sinistrații din zona Țicăului și Petru Bogdan, afectați de alunecări de teren, iar cu pietrele de mormânt să fie consolidat versantul pentru o opri alunecările din zona Țicău-Sărărie. Așadar, primarul a prezentat distrugerea cimitirului ca un act de redistribuire în folosul săracilor și năpăstuiților.

Ulterior, Primarul Iașului i-a cerut lui Antonescu să fixeze un termen până la care să fie terminată mutarea cimitirului, iar Antonescu a stabilit data de 15 noiembrie 1943. Exhumările au început efectiv în septembrie. Tot atunci primarul și-a pus în aplicare planul de a utiliza pietrele de morminte la consolidarea și drenarea terenului din Țicău. O parte au fost luate de vecinii creștini ai cimitirului. În octombrie, majoritatea rămășițelor erau exhumate, ajungându-se la zona mormintelor rabinilor sfinți. Comunitatea a cerut o nouă amânare, dar Ifrim nu s-a arătat dispus la nici un compromis.

Primăria a primit forță suplimentară de muncă, fiind utilizați majoritatea premilitarilor din oraș și alți muncitori. Ca urmare a intervenției Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Irineu, premilitarii și muncitorii creștini au fost înlocuiți cu muncitori evrei, pentru a se respecta tradiția iudaică. Cei 100 de evrei aduși de la muncă obligatorie aveau normă de cinci morminte pe zi, riscând în caz de neîndeplinire pedepse corporale de la plutonierii care asigurau paza. S-a muncit în condiții foarte grele. Rabinii au putut organiza ceremonii religioase la locul exhumărilor. Câteva sute din pietrele de mormânt mai valoroase au fost răscumpărate cu bani pentru a fi transportate în cimitirul din Păcurari. Osemintele au fost puse în cutii de scânduri și pungi de hârtie apoi duse în cimitirul nou.

Pe 6 decembrie, era raportată terminarea lucrărilor, care au durat 68 de zile. În procesul verbal sunt pomenite 21.900 de exhumări. Hahamu vorbește de 27.000. Creștinii nu au dorit niciodată să-și construiască locuințe pe acest teren, care a rămas viran până a fost transformat în parc.

 

 

Călătorind spre „tărâmul făgăduinței”

 

Img1890

Tema emigranților este, astăzi, în centrul dezbaterilor publice din toată lumea și la fel a fost de mai multe ori pe parcursul secolului XX. La 1900, o adâncă criză economică a declanșat valuri de emigrație economică spre „tărâmul făgăduinței” de atunci, America și Canada.

Așa cum vedem în imaginea alăturată, unele grupuri de emigranți pedeștri au lăsat ca amintire fotografii, ziare, drapele etc. Transcriem parțial o scrisoare rară (a lui Meyer Marcus către redactorul revistei Egalitatea, Moses Schwarzfeld) despre drumul emigranților din București și alte orașe către punctul de frontieră Turnu Severin. Documentul se găsește ca manuscris, în original, în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Este una dintre puținele relatări despre comunitatea israelită din Turnu Severin sau Orșova, care arată, de la copiii mici până la președintele comunității, multă solidaritate cu emigranții, pe care îi numesc frații noștri.

 Turnu Severin, 30 Iulie 1900

Dragă amice Schwartzfeld,

După cum ți-am arătat în ultima mea scrisoare pe ziua de 9 iulie, am fost avizați că în seara acelei zile sosește cu trenul un grup din București și într-adevăr spre seară a și sosit un grup de zugravi condus de domnul Hechter. Acest grup a astat aici în oraș până miercuri dimineața când la ora 5 a sosit vaporul și s-a îmbarcat. În acel vapor au mai fost și alți emigranți așa că în total s-au adunat peste 300 de suflete. Acest transport a avut norocul ca Comunitatea pestiană [le. Cât timp a stat aici grupul Hechter a fost instalat în salonul Apollo și iarăși nu pot destul a-ți lăuda frumoasa faptă a doamnei A. Faru, antreprenorul salonului, nu numai pentru bunăvoința ce a arătat cu punerea salonului la dispoziția emigranților ci mai mult, pentru modul de primire și serviciul lor.din Pesta n.n.] să se îngrijească de ei, cum cred că ai citit prin jurnale. Cât timp a stat aici grupul Hechter a fost instalat în salonul Apollo și iarăși nu pot destul a-ți lăuda frumoasa faptă a doamnei A. Faru, antreprenorul salonului, nu numai pentru bunăvoința ce a arătat cu punerea salonului la dispoziția emigranților ci mai mult, pentru modul de primire și serviciul lor.

Acest grup Hechter, care a stat la noi de duminică până miercuri dimineața, a fost ajutat de noi într-adevăr frățește. Trebuie să știi amice că fiecare evreu a adus obolul său cu dragoste, a fost un moment înălțător să vezi cum, marți dimineața, dl. Jacques Metzger, președintele comunității noastre israelito-germane [askenazim n.n.], a oferit tuturor emigranților cafea cu lapte, cu cornuri, făcând serviciu la aceasta fiicele sale în persoană. Prânzul a fost dat pe cheltuiala casei I. Frisch și M. Spiegel. Familiile care nu au putut aduce de ale mâncării, au venit și au depus la Casa Comitetului obolul lor în bani.

Ceva îmbucurător și pot arăta și copii noștri cei mici au aranjat în curtea părinților lor un fel de teatru pentru copii, cu un entrée de 5 și 10 bani, așa cum știu copii să petreacă vacanțele lor, dar cum am fost surprinși, că acești copii după reprezentație au adus casa Comitetului, 9 lei ce au adunat de la reprezentație! Alți băieți mai mari au dat asemenea o reprezentațiune în Sala Apollo, dând Casei beneficiul lor de 45 de lei.

Citește în continuare „Călătorind spre „tărâmul făgăduinței””